Oameni care n-au nimic de zis şi comentează tot

Exist de 18 ani, dintre care 12 i-am petrecut la şcoală.

Profesorii care mi-au trecut prin faţa ochilor sunt mulţi, şi metodele lor de predare, la fel. La unele ore m-am simţit ca într-o cafenea unde totul e vechi, scump şi bun şi în care oamenii chiar aveau ceva de spus, unde îmi făcea plăcere să ascult, unde eram ascultată, la rândul meu şi de unde plecam cu ceva învăţat. Astea erau cazurile (foarte) fericite. Prin analogie, la unele ore m-am simţit tot ca într-o cafenea unde totul era vechi, scump şi... prost, unde număram minutele pe care eram obligată să le mai petrec acolo şi care îmi dădeau o senzaţie de pasivitate şi plictis feroce în faţa sorţii imediat următoare. Clipe care treceau nici eu nu ştiu cum, şi în care îi ascultam pe respectivii profesori comentând despre tot ce îţi poate trece prin cap, de la inutilitatea noastră (a elevilor) până la încălzirea globală (de care tot noi eram vinovaţi), fără să exprime o posibilă soluţie, fără să zică ceva cu adevărat important, resemnaţi fiind în faţa vieţii şi în faţa viitorului ţării şi al omenirii. Materia pe care o predau era doar o perpetuă trecere prin formule, indici şi informaţii exhaustive despre un anume subiect, dar fără substanţă, fără sens. Ca nişte elevi experimentaţi ce suntem într-ale şcolii, de la prima oră cu un profesor nou putem să ne dăm seama despre metoda de predare adoptată şi despre ceea ce urmează să îndurăm în următorul an.

La asemenea profesori, nu conta în principiu dacă noi reţineam ceva sau chiar evoluam cu materia, ci se punea accentul pe fapte ca: „Nu ţi-ai făcut tema?” sau „Iar n-ai învăţat?” în loc să spună „Ar fi mai bine să îţi faci tema, este important pentru tine datorită faptului...”, dar hai să nu îţi mai necăjesc perceptorii logici din creier şi să revin la lucruri plauzibile (în cazul respectivilor profesori pe care titlul îî aduce în mintea fiecarui om între 7 şi...80 de ani). În loc de aceste lucruri urma în genere vreo jumătate de oră de „complimente”, de reacţii „pozitive” şi de comentarii privitoare la capacităţile intelectuale ale respectivului nefericit prins în faţa faptului împlinit. După care începea scrisul după dictare, îmbogăţit pe alocuri cu paranteze pline de comentarii legate de tot ce îi trecea profesorului prin cap la momentul respectiv. Apropo de comentarii, acestea nu se întâmplau numai în momentele în care chiar erai vinovat de ceva, ci chiar şi atunci când făceai bine ceva, urmau exclamaţii de uimire şi apropouri ironice.

Am purces curajos în faţa subiectului, toxic dar inevitabil. A apărut, probabil, un flash-back în mintea ta, cititorule. Finalul ne prinde într-o atmosferă intimă, un prim-plan cu soarele strălucind într-o dimineaţă în care mă îndrept spre şcoală, care sugerează, apolinic vorbind, că părerea autorului e inutilă, lacrimile la fel, când acesta plânge pe laitmotivul..şcolii. Şi pe fundal, se aude o grasă nebună care ţipă. Eh, ceva în gen „sarea-n bucate”...